Iată-ne de Paști, în Iașii de altadată, Iașii marilor familii boierești, al călătorilor de departe și al cronicilor levantine.

„Ce neasemuită poezie, când clopotele de la Trei Ierarhi chemau pe credincioși la slujba Învierii și de sus de la Copou se vedea toată valea cu pomi înfloriți! Pe sub bolțile vechi, pe străzile cu case mici și patriarhale, se trăia Paștile pravoslavnic și tihnit al unor vremuri fericite.

Până și în Tătărași, casele mici căpătau un aer festiv, vopsite fiind cu brâie în toate culorile, de gospodinele harnice. Pe seara, caleștile trase de cai nervoși, cu arnăuți pe capră, scoteau la plimbare, sus spre vii, jupânițele și duduicile, înveștmântate în rochii albe de sărbătoare, cu dantele multe și chiar cu corteluri de mătase cu apărători de ploaie, aduse cu moda de la Paris”.

COZONACUL

Dintotdeauna a fost cuceritor, cu stafide și cu mirodenii aduse de pe tărâmuri îndepărtate, praftorisit cu ape de portocale și zahar de trestie, aromit cu păstai de vanilie din care jupânițele din vremuri de demult se nărăveau și se răsfățau.

« Cozonac » este un cuvânt înregistrat abia în „Dicționarul francez-român” al lui Ponbriant, deci la sfârșitul secolului al XIX-lea. Etimologia sa nu este clară, probabil că are la bază grecescul „kosonachi”, derivat de la „kosona” („păpușă”) datorită formei date uneori acestei prăjituri.

DROBUL DE MIEL

Amintire milenară a Paștelui Ortodox, numit pe alocuri „plăcintă de cighir”, drobul este strofa a patra, cea care se recită după incantația anafurii, clinchetul ușor al ouălor ciocnite și foșnetul pascăi.

La Paște, mâncarea tradițională este drobul de miel. Cuvântul „drob” circulă în română și cu sensul de „bucată” (vezi „drobul de sare” din povestea lui I. Creangă) care provine de la verbul slav „sdrobiti” (a face fărâme).

Slavul „drob” a pătruns și în maghiară („darab”-bucată), iar din maghiară, cu înțelesul de acolo, a fost împrumutat de graiurile românești din Transilvania – „dărab”. Cu sensul de „mâncare de miel preparată din organele interne tocate, amestecate cu verdeață și învelite în prapur”, cuvântul „drob” a fost împrumutat din bulgară (în bulgară „drob” înseamnă „plămân”), iar în alte limbi slave, printre care și sârba, are sensul de „intestine”.

USTUROIUL

Cuvântul « usturoi » provine din latinescul « ustulare » care însemna « a arde ». Tot din « ustulare » româna are și « a ustura ».

În cazul nostru, « ustulare » a dezvoltat un sens inedit: „a consuma ceva pregătit prin foc”. Interesant este faptul că, pornind de la ideea gastronomică a lui « ustulare », româna a creat substantivul « usturoi ».

Gustul puternic înțepător al legumei noastre a stat la originea derivării cu sufixul augmentativ -oi. Probabil că, dacă papilele gustative ar fi fost mai puțin înțepate, româna s-ar fi folosit de un sufix diminutival, creând derivatul « usturel ».

Dar MUJDEIUL ?

În limba latină, usturoiul era „allium” care a devenit « ai » în graiurile românești din Ardeal. Cuvântul « ai » e pe cale de dispariție azi. Puțină lume îl mai folosește chiar la țară, dar a rămas în cuvântul « mujdei » care provine din combinația « must + de + ai ».

Bibliografie:

• Marius Sala, 101 cuvinte moștenite, împrumutate și create, Ed. Humanitas, 2010
• Ionel Funeriu, Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019
• Dan-Liviu Boerescu, Marile familii boieresti. Istorii incredibile cu parfum de razboi si pace, Ed. Integral, 2020