Autor: Nicoleta Beraru, scriitoare, publicista, profesoara si traducatoare.

Că trăim vremuri tulburi si dificile nu mai e un secret pentru nimeni. Deşi, dacă ar trebui să fiu mai precisă, această dificultate nu este resimţită de toţi pământenii în aceeaşi măsură. În magazine şi în plimbările în natură pe care (inca mai am posibilitatea să) le fac se găsesc cel puţin câţiva semeni care nu par a fi atinşi de situaţie, nici impresionaţi de măsurile lockdown luate de Consiliul Naţional de Securitate al Belgiei – sunt gata să te ia de mână pe stradă, iar în magazine ţi se bagă în suflet, când ar putea foarte bine şi civilizat să păstreze acea distanţă protectoare de 1,5 metri. Ca să nu trec peste acest subiect prea uşor, amintesc aici că respectarea măsurilor ţine fie de puterea de înţelegere şi gradul de informare ale fiecăruia, fie de bunul-simţ cu care suntem dotaţi, fie de ambele. Iar în aceste timpuri este imperativ să ne informăm foarte bine pentru că aşa ajungem să şi înţelegem şi să ne activăm cu responsabilitate bunul simţ.

Nu e uşor să trăieşti o viaţă artificială: cei care încă mai muncesc trebuie să fie mereu atenţi să păstreze distanţa de ceilalţi colegi, să se spele mereu pe mâini, să nu-şi atingă faţa – gura, ochii şi urechile, în principal – să se dezinfecteze constant. Cei care muncesc de acasă, pe lângă faptul că au o vieţi de plante de seră, nu mai disting virtualul de real şi sunt năuci de cap de la această prelungire şi întrepătrundere a celor două lumi. Pe de altă parte, ce ne-am fi făcut dacă nu ar fi existat Internetul şi aplicaţiile de comunicare?

Ştirile, în care ni se prezintă zilnic numărul decedaţilor şi spitalizaţilor în secţiile de îngrijiri intensive, ne plonjează într-o dispoziţie sumbră. Deocamdată, nimic nu e încurajator. Iar dacă ne întoarcem în timp, la începutul secolului al douăzecilea, la gripa spaniolă care a făcut milioane de victime în lumea întreagă între 1918-1919, putem să întrevedem probabilitatea ca această pandemie să continue, depăşind durata măsurilor de securitate care ne ţin deocamdată la adăpost. Dar cum nu sunt nici Mafalda, nici Nostradamus, las acest lucru la aprecierea specialiştilor – a virologilor şi epidemiologilor – şi a celor în măsură să decidă la nivel naţional şi mondial ce şi cum trebuie făcut ca să ieşim cu bine din criza aceasta mondială, care ne ameninţă sănătatea şi economia. Şi sper ca oamenii de ştiinţă să găsească cât mai curând un vaccin împotriva acestui virus.

Există însă şi părţi bune pe care acest flagel le aduce cu sine. Oamenii se apropie mai mult de ei înşişi. Unii au puterea să se privească în oglindă să-şi recunoască aroganţa şi să dorească să se repare. Sunt, de asemenea, mulţi care au redescoperit relaţia cu natura, uitată în ultimul timp, în care alergătura la scară planetară ţintea doar productivitatea şi competitivitatea. Cu alte cuvinte, ne-am cam desprins din regnul nostru animal şi am devenit un soi de roboţi umanoizi. Acum, avem timp să vedem primăvara născându-se: copacii înmugurind, înverzind şi înflorind, florile deschizându-se sub ochii noştri ignoraţi până nu demult, îmbătându-ne cu miresmele lor, păsările întrecându-se în triluri fermecătoare. Aceste lucruri simple ne bucură şi uităm, cel puţin pentru moment, că nu demult doar vacanţele şi maşinile luxoase ne puteau mulţumi. Acum suntem bucuroşi să redescoperim traiul simplu: cântatul unui cocoş, catcodăcitul găinilor, un clopot care ne anunaţă ora exactă; în definitiv, fericirea nu depinde de lucruri extravagante. Avem timp acum să realizăm că trăim printre oameni: ne spunem bună ziua mai des, lucru care nu se petrecea aşa uşor în contextul individualist spre care lumea a alunecat pe nesimţite.

Ne reconsiderăm condiţia umană : înţelegem mai de voie, mai de nevoie, că nu suntem nemuritori, că oricând putem dispărea, devenind un număr dintre cele prezentate la rubrica ‚decedaţi’, prezentată în graficul Covid-19 din jurnalul de seară. Ba, unii dintre noi pricepem că nu suntem demiurgi: cu toate evoluţiile în domeniul ştiinţelor, al tehnologiei, cu toate plimbările în spaţiul cosmic, cu toată inteligenţa artificială, descoperim că suntem nişte biete insecte înfumurate. Şi astfel, unii ne repliem asupra noastră, ne evaluăm şi, dincolo de explicaţiile ştiinţifice pe care le cautăm, ne reapropiem de o putere supremă pe care o numim, ca şi bunicii noştri, Dumnezeu. Această regândire a valorilor şi îndreptare spre spiritualitate ne înţelepţeşte. Pe cei pe care ii mai poate înţelepţi, căci marea mea teamă e că cei care au fost dintotdeauna înţelepţi se vor înţelepţi şi mai mult, iar cei care nu au înţeles nimic niciodată, nu vor înţelege mai nimic nici acum.

Dum spiro spero. Deşi mă încearcă o umbră de scepticism, sper să ieşim din aceasta criză mai chibzuiţi, să fi învăţat care sunt priorităţile reale, să devenim mai modeşti în urma acestei veritabile lecţii de umilinţă care ne-a fost servită. Altfel, să fie doar o iluzie ideea că omul e o fiinţă superioară, că raţiunea noastră, oricât de defectă ar fi, ne poate salva de la catastrofe?