Ioana Belu este co-fondatoarea și președinta Asociației culturale EuropaNova din Bruxelles, în cadrul căreia funcționează, încă din 2016, Școala românească de weekend pentru copiii români din diaspora. A venit în Belgia încă de la vârsta de 25 de ani, pentru a urma un master la Universitatea catolică Louvain-la-Neuve, unde a și lucrat, apoi, timp de 11 ani. O experiență profesională interesantă, unde nu s-a simțit niciodată discriminata, după cum ne mărturisește chiar ea.
Va invităm să citiți interviul de mai jos si să descoperiți opinia Ioanei despre sistemul de învățământ românesc în comparație cu cel belgian sau despre cum a decis sa se întoarcă în țară după 21 de ani de expatriere, însă cu o readaptare dificilă, ce a făcut-o sa revină la Bruxelles după numai un an. Aflați, tot din acest interviu, de ce sfatul specialiștilor, lingviști și neuropsihiatri, este ca părinții să le vorbească copiilor numai în limba maternă.
ROEXPAT: Privind parcursul tău profesional, am putea spune că acesta s-a desfășurat numai în Belgia. Ai venit aici pentru a urma un master la puțin timp după terminarea studiilor la Universitatea din București. Cum de ai ales un master în Belgia? Trebuie să spunem că totul se întâmpla pe la începutul anilor 1990, când nu erau atât de mulți români în străinătate.
Ioana Belu: Într-adevăr, nu erau mulți români în Belgia. Era nevoie de viză, iar eu am obținut o viză de studii postuniversitare cu ajutorul unui prieten flamand, care a garantat financiar pentru mine, un prieten cu care m-am și căsătorit în același an, în 1995.
Nu mi-am dorit să emigrez, nu mi-am dorit să plec din București definitiv, eram foarte atașată de orașul meu și nu-mi imaginam vreo carieră profesională în altă parte. Dar a fost mai ușor pentru mine să mă înscriu la studii postuniversitare la Universitatea catolică din Louvain decât pentru prietenul meu să-și găsească un loc de muncă la București, așa cum îi propusesem la început, după ce îl cunoscusem.
Asta se întâmpla cu un an înainte, în vara lui 1994, tot la București, unde venise într-o excursie. Iar el, știind că îmi caut o bursă de doctorat în Franța, mi-a propus să îmi continui studiile în partea francofonă a Belgiei, fie la Liège, fie la Louvain-la-Neuve.
Până la urmă, am optat pentru Louvain-la-Neuve. Între noi însă, nu a fost niciodată vorba să ne stabilim definitiv în Belgia, nici după ce ne-am căsătorit. Urma să analizăm împreună situația, cum s-ar spune: „văzând și făcând”. Tot ce pot să spun este că odată ce pleci, nu știi dacă te vei mai întoarce, chiar dacă îți dorești acest lucru. Deși nu-mi propusesem să rămân în Belgia, am rămas.
ROEXPAT: A fost o diferență mare între sistemul de învățământ din România și cel din Belgia?
Ioana Belu: A fost o diferență destul de mare, nu atât în ceea ce privește competențele profesorilor universitari. Și la Facultatea de Litere din Louvain și la Facultatea de Limbi și Literaturi străine din București, am avut parte de profesori foarte bine pregătiți, unii chiar excepționali. Organizarea pedagogică însă era diferită.
Pentru majoritatea examenelor, chiar dacă erau orale, era nevoie să prezinți o lucrare de cercetare personală în scris, înainte de a intra în examenul oral. Asta însemna să aprofundezi materia cu mult timp înainte de sesiune, să studiezi tot timpul, să te organizezi mai bine, să te disciplinezi și să-ți însușești cu adevărat conceptele operatorii dintr-un anumit curs, punându-le în practică în lucrarea scrisă, nu numai discutându-le la oral. În plus, o parte dintre aceste lucrări erau lucrări de grup.
A fost pentru prima dată în viața mea când am lucrat în grup, pentru două lucrări destul de mari în decursul acelui an de specializare, o experiență extraordinară, pentru că am descoperit ce înseamnă dinamica unui grup atunci când ai un produs final de realizat împreună. O a treia mare diferență a fost biblioteca în acces direct la raft, o minune!
Sigur că, între timp, au trecut 25 de ani de atunci, învățământul universitar din România s-a aliniat din punct de vedere pedagogic la cel occidental, în prezent și în România se cer studenților suficient de multe lucrări de grup, iar practica lucrărilor scrise înainte de examenele orale s-a extins foarte mult, de asemenea. În privința resurselor documentare, ce să mai spunem, Internetul a revoluționat întreaga lume, nu numai lumea noastră universitară…
ROEXPAT: Apoi ai avut primul job chiar la Universitatea catolică din Louvain, unde ai terminat și masterul. Ne poți povesti mai multe despre aceasta primă experiență de muncă în Belgia?
Ioana Belu: Trebuie să menționez că înainte de plecarea în Belgia lucrasem deja un an la Universitatea din București ca preparator și doi ani ca profesor titular de franceză într-o școală din București. Deci, parcursul profesional mi-l începusem deja la București. La Universitatea catolică din Louvain a fost un alt început, la un an după terminarea specializării postuniversitare în didactica francezei ca limbă străină, după ce am obținut o bursă de cercetare în acest domeniu.
Până la urmă, am lucrat acolo 11 ani, combinând diferite funcții și atribuții. În mare, pe parcursul a mai multor ani, am avut și o jumătate de normă administrativă de coordonare de stagii internaționale pentru profesori de franceză din diferite țări și o jumătate de normă ca asistentă la secția de franceză ca limbă străină. DESS-ul pe care îl făcusem eu (un an de studii) s-a transformat în master, odată cu generalizarea sistemului Bologna.
Am avut, într-adevăr, o mare șansă să lucrez în mediul universitar acești 11 ani, nu m-am simțit niciodată discriminată, m-am integrat foarte bine în echipa de didactică de la Departamentul de Studii romanice. A fost o experiență profesională foarte bună.
ROEXPAT: A fost greu să stai departe de familie de la o vârstă fragedă, totuși? Doar ce terminaseși de câțiva ani facultatea. Puteai merge des acasă?
Ioana Belu: La început, în anii 90, doar o dată pe an. De fapt, doar după 2006-2007, am mers mai des. Au venit însă și părinții mei la mine. După ce m-am mutat în apartamentul de la Bruxelles, în 2004, mama venea la mine cam o lună pe an, iar în ultimul timp și fratele meu. Este mai greu de fapt pentru părinți decât pentru copii, atunci când aceștia se expatriază.
Pentru că cei care pleacă sunt într-un proiect de viață, profesională sau personală sau ambele, și sunt ocupați cu realizarea acestui proiect. Pe când, cei care rămân sunt mai afectați de despărțire. Dar asta e viața, la un moment dat copiii pleacă de acasă, unii mai aproape, alții mai departe.
ROEXPAT: In anul 2010, ai pus bazele Școlii românești EuropaNova, alături de Mirela Niță-Sandu. Cum a venit ideea unei școli românești la Bruxelles?
Ioana Belu: Acum, în 2021, EuropaNova este cunoscută mai ales prin Școala românească de weekend pentru copiii comunității noastre, iar asta i se datorează în primul rând Mirelei, care a avut ideea proiectului încă din 2016. Mirelei îi place să spună că ideea a venit de fapt de la fetița ei, Alessia, care-și dorea o asemenea școală de când era mică.
Aceasta e și realitatea și legenda echipei de la EuropaNova: o școală visată de un copil român născut la Bruxelles! Suntem foarte solidare în toate proiectele noastre, iar EuropaNova este copilul nostru, născut în 2010 ca asociație pentru promovarea limbilor și culturilor din Europa de Est, nu numai a limbii române, deși, de-a lungul timpului, ne-am concentrat mai mult pe România.
Am deschis spațiul cultural EuropaNova în Clos du Parnasse, în apropierea Parlamentului european cu prima librărie cu carte românească de la Bruxelles, cu cursuri de română pentru străini, cu întâlniri cu scriitori români, în colaborare cu ICR Bruxelles. Am avut și un proiect european din 2013 până în 2015, cu cinci asociații din Olanda, Polonia, România, Grecia, Belgia, pe tema migrației în cinematografia est-europeană.
Avem și un festival denumit „Pământuri mitice” în fiecare an în jurul datei de 26 septembrie, Ziua europeană a limbilor. Iar din 2018 încoace, organizăm „Parcours d’artistes au Clos du Parnasse”, un proiect de promovare a artiștilor plastici și bijutieri din comunitatea noastră cu vernisaje o dată pe lună. Suntem o asociație dinamică, un spațiu cultural cunoscut de românii din Belgia și, în general, de persoane de aici interesate de România.
ROEXPAT: Te-ai gândit vreodată să te întorci să profesezi în țară? Sau, cel puțin, ți-ai dorit acest lucru?
Ioana Belu: Da, a fost o idee pe care am „hrănit-o” la sân foarte mult timp. La un moment dat, a început să-mi lipsească limba română. De aceea, încă din 2004, m-am orientat să dau câteva cursuri de limba română pentru străini, cursuri de seară la Institutul liber Marie Haps și cursuri pentru interpreți și funcționari la Instituțiile europene, unde mai ținusem un curs pentru traducători în 2000-2001, primul curs de română organizat la IE prin Centrul de limbi din Louvain-la-Neuve (CLL). Iar din 2008, când mi s-a terminat și ultimul contract la UCL, am devenit profesor de română independent, cum se spune, „la normă întreagă”.
Aceștia au fost primii pași pe drumul reîntoarcerii visate, sau mai bine zis fantasmate, în momentele de restriște ale vieții mele personale. Un „salt” concret a fost făcut în 2016-2017, după 21 de ani de expatriere, când am revenit la București ca profesor de română la Liceul francez „Anna de Noailles”. A fost însă greu să mă readaptez, lăsasem o întreagă viață în urma mea în Belgia, prieteni, cunoștințe, obiceiuri și obișnuințe, așa că m-am reîntors după un an la Bruxelles. Reîntoarcerea este tot o dezrădăcinare, dacă ai petrecut mult timp într-un alt loc.
ROEXPAT: Fiind profesoară și comparând sistemul de învățământ românesc cu cel belgian, unde ai avut ocazia să profesezi, ce diferențe majore sunt între cele două sisteme? Și ce crezi că ar fi de schimbat în momentul de față la sistemul nostru de învățământ (cel românesc)? Unde mai trebuie lucrat?
Ioana Belu: Așa cum am mai spus, cred că lucrurile s-au mai uniformizat în ultimii douăzeci de ani, din anumite puncte de vedere, cel puțin în învățământul universitar. În schimb, învățământul preuniversitar a suferit din cauza degradării statutului de profesor, o degradare și financiară și ideologică.
În Belgia, situația este sensibil mai bună, cel puțin pe partea financiară. Iar profesorii belgieni sunt mult mai autonomi din punct de vedere pedagogic, sunt învățați încă din facultate să-și construiască singuri cursurile după programă, utilizează manualele în mod adițional, e chiar situația inversă decât în România.
Un învățământ bun depinde foarte mult de pregătirea profesională a profesorilor, mai mult decât de reformele instituționale. Mai multă autonomie și creativitate din partea profesorului nu poate duce decât la mai multă autonomie și creativitate din partea elevilor. Dar pentru asta, mai trebuie lucrat, cum spui tu, la îmbunătățirea statutul profesorului în România.
ROEXPAT: Crezi ca este important pentru un copil român născut în Belgia să știe să vorbească corect in limba româna? De regulă, chiar dacă acasă se vorbește numai în română, limba de la școală devine limba nativă pentru copii. Poți da câteva sfaturi părinților?
Ioana Belu: Toate studiile făcute în domeniul bilingvismului arată că un copil poate să-și însușească perfect chiar și două limbi „materne”, dacă părinții sunt un cuplu mixt, cu condiția ca fiecare părinte să-i vorbească copilului, de la bun început, de la naștere, numai și numai în limba sa maternă. În general, sfatul specialiștilor, lingviști și neuropsihiatri, este ca părinții să le vorbească copiilor numai în limba maternă. De ce? Pentru că afectivitatea se transmite mult mai bine în limba maternă, oricât de curent am vorbi o altă limbă învățată mai târziu.
Din punct de vedere psihologic și afectiv e, așadar, recomandat să-i vorbești copilului în limba cea mai apropiată sufletului tău, în limba propriei tale copilării, în limba în care ai fost crescut de părinții tăi. Chiar dacă suntem într-un cuplu mixt și ne vine greu să schimbăm limba când ne adresăm copilului, e bine să facem un efort. Dar nici să nu ne culpabilizăm dacă nu putem să facem acest efort, din diferite motive și situații personale.
Oricum, să nu ne temem nici că facem acest efort degeaba, deoarece, ne gândim noi, copilul nostru oricum va vorbi mai mult în limba societății în care trăiește, nici că o limbă maternă diferită de limba din jur va impieta asupra dezvoltării limbii de școlarizare la nivel de „nativ”. În cazul copiilor români născuți în Belgia, ei vor vorbi practic concomitent, sau cu un mic decalaj și limba de acasă și limba de la școală. Conceptual vorbind, limba nativă este doar limba în care ți se vorbește după ce te-ai născut, limba în care ți se vorbește acasă, de către părinți. Limba de la școală, nu este numită niciodată „limbă nativă” de către specialiști, ci „limbă de școlarizare”.
Asta nu înseamnă că ea nu va deveni limba cea mai folosită de către copii, că nu va fi vorbită la nivel de nativ, ba chiar mult mai bine decât limba maternă vorbită în familie, tocmai pentru că e analizată și formalizată la școală. De aceea, este nevoie și de o școală de weekend ca a noastră, pentru consolidarea limbii române de acasă. Oricum, româna nu va fi niciodată prima limbă de comunicare a copiilor români născuți în Belgia, dar beneficiile afective, culturale și chiar, nu se știe niciodată, profesionale, ale instruirii lor și în limba română, vor fi semnificative.
