Aproximativ 30.000 de români din Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța au fost smulși din casele lor, despărțiți de familii și trimiși, fără vină, spre iadul alb al Siberiei și Kazahstanului. Crima lor? Că erau români. Că își iubeau pământul.
Astăzi, la 84 de ani distanță, istoria pare să fi încremenit într-un cerc al groazei. Teroarea vine, din nou, de la Moscova. Sub comanda unui alt criminal însetat de putere, Rusia lovește cu aceeași ură orașe pașnice, ucide copii și îngroapă libertatea sub ruinele caselor ucrainene. Nu e doar un război. Este o reluare grotescă a aceleiași ideologii care a disprețuit mereu demnitatea umană.
E. Tomac nu scrie istorie. El o strigă. O strigă pentru ca cei care azi aplaudă, justifică sau își pun speranțele în „Putin salvatorul” să înțeleagă: sângele vărsat nu se șterge cu argumente geopolitice. Când te încolonezi în spatele unui tiran, nu ești neutru. Devii complice.
Avem datoria să nu uităm. Pentru că uitarea hrănește recidiva. Istoria ne-a învățat ce se întâmplă când închidem ochii: părinții noștri au fost deportați. Copiii noștri riscă să fie următorii.
Astăzi, lupta pentru libertate, democrație și adevăr nu este doar o temă de discurs. Este o obligație morală. Mai ales pentru noi, cei care știm ce înseamnă să-ți fie confiscată patria și să-ți fie interzisă identitatea.
Să nu tăcem. Să nu uităm. Pentru că teroarea, atunci când e ignorată, prinde din nou rădăcini.