Singurul semn valabil erau hainele puiului meu mic ce au purtat pe ele urme de zburdălnicie, alge și mâl culese fix de pe acel ponton devenit pentru o clipă toboganul căderii. Și un arici de mare în agonie pe mal ce și-a găsit în cele din urmă drumul spre larg. Din mâinile copilului meu mare. Ariciul de mare mi-a părut un scai mic și uscat, de culoarea nisipului, pe alocuri străfulgerat de jocuri de umbre mov. Ca și cum tăcerea și imobilitatea îi erau galben prăfuit iar viața și speranța îi erau mov purpuriu. Privindu-l la început, l-am crezut mort, apoi viu, pe măsură ce vântul părea că îi dădea puterea de a rezista și de a aștepta chiar și o viață drumul spre larg.
Suntem ca un mal în bătaia valurilor bolnave. Uneori le facem față, alteori ne descompunem. Uneori ne calcă pași, uneori ne zburdă copii, alteori ne mângâie privirea mării, iar câteodată nu mai vrem să știm de nimic.
