Un volum ce aduna 33 de impresii, experiențe și mărturii despre viața și traiul romanului in Belgia este in curs de apariție. Ideea unei astfel de culegeri aparține lui Cornel Radu-Loghin, ce a ajuns în Belgia în anul 2009, oarecum din întâmplare, fără să aibă gânduri de plecare din România, țară în care s-a născut și care i-a oferit tot ceea ce avea nevoie până în acel moment, după cum mărturisește chiar el in carte. “La 42 de ani am lăsat un loc de muncă foarte bun, am schimbat domeniul de activitate și am pornit de la zero într-o țară pe care și acum o descopăr.
Cei 33 de autori ce au contribuit la realizarea acestui volum de impresii și mărturii nu sunt doar romani ce trăiesc in Belgia, ci si din alte tari, dar care, in anumite împrejurări, au interacționat cu diaspora romanesca din Belgia. Acestia sunt: Olivia Toderean, Ruxandra Rata, Razvan Hoinaru, Erol Memet, Nadia Elleboudt, Larisa Tirle, Karina Mocanu, Bianca Ficut, Antonio Robert Nyerjak, Nicoleta Beraru, Mirona Mitache, Iuliana Balan, Radu Stefan Poleac, Natalia Florea, Cristinel Axinte, Madalina Popescu, Mirela Nita Sandu, Marian-Daniel Iordache, Mihaela Popescu, Elena Holban, Dorin Fleseriu, Vic Neagu, Carmen Solomie, Ramona Gabriela Bosca, Lucian Pirvoiu, Adina Apostol, Dumitru Chihaia, Marius Cobianu, Dan Fodor, Codruta Filip, Liliana Nicolae, Talida Barbe, Cornel Radu-Loghin. Coperta cărții este realizata de artistul Radu Ștefan-Poleac.
Referitor la desenul de pe coperta, Radu explica: „Aici exprim o experiență proprie: două lumi aparent despărțite de ape sunt totuși legate printr-un pod dar și prin întinderea aceluiași cer înstelat. O persoană misterioasă acoperită cu un voal alb privește către celălalt țărm, întinde mâna și pare a îngâna o rugăciune sau o binecuvântare. Este o dorință de a descoperi noi orizonturi sau o aspirație de a împărtăși valorile sale și altora?
Pe fiecare țărm se află câte un simbol specific: coloana infinitului a lui Brâncuși ca pe o direcție verticală spirituală specifică omului și care unește pământul și cerul, foarte prezent (ca proporție) în această imagine. Catedrala de pe celălalt țărm ca pe o clădire a sufletului în care probabil se va adăposti persoana cu voalul alb. Transcendența imaginilor, simbolistica și detaliile sugestive vorbesc sufletului și hrănesc inima spectatorului”.
“Mulțumesc celor ce au acceptat să contribuie la această lucrare, sper că este doar un început și în viitor ni se vor alătura cu istoriile lor și alți membrii ai comunității noastre din Belgia”, precizează Cornel Radu-Loghin.
Cartea are deja o pagina web – http://romani.website/, unde veți putea găsi in curând mai multe detalii despre apariție, textele publicate. Este in plan și traducerea volumului in mai multe limbi străine.
“Sper că voi găsi susținere pentru a traduce și publica această carte în franceză, flamandă și engleză astfel încât urmașii urmașilor românilor-belgieni de astăzi, ce probabil nu vor mai avea limba română ca limbă maternă, să poată citi și înțelege istoriilor bunicilor și străbunicilor lor. O umilă încercare de a transmite spiritul românesc generațiilor ce vor veni după noi”, mai spune Cornel Radu-Loghin.
Redam mai jos câteva fragmente din carte. Toate textele vor putea fi in curând citite pe pagina web dedicata acestei cărți. Pe aceasta cale vreau sa ii mulțumesc încă o dată lui Cornel pentru invitația de a-mi aduce contribuția la acest volum și sa îl felicit pentru toată munca depusă pana in prezent.
“Diaspora a avut mereu o natură tragică. Mii de călători devin mici eroi care se aventurează în ape necunoscute pentru a găsi acel ceva care dă sens existenței lor. Oricare ar fi acel sens. Un loc unde se simt mai în siguranță, un loc cu un regim politic, administrativ și economic mai avansat care gestionează mai bine viețile care îl susțin, un loc care le dă o șansă de a se îndeplini profesional dincolo de limitele impuse de mediul lăsat în urmă, un loc unde își pot îndeplini dorința de a acumula venituri și de a investi în afaceri mai vechi sau mai noi, cu gândul la un viitor incert sau cu gândul de a nu se mai întoarce niciodată. Alții sunt împinși de situații precare de viață care nu le oferă altă alternativă decât de a se arunca în necunoscut în speranța de fi un pic mai bine. Fie împinși de ai lor sau de propriul destin”. (Talida Barbé)
“Un irlandez, antrenor de rugby, la Bruxelles, la o echipă la care m-am făcut și eu că joc o perioadă, mi-a spus că a venit în Belgia pentru un an, acum zece ani. Cam așa mi s-a întâmplat și mie, am venit, am văzut și am fost cucerit. Belgia produce o stabilitate pentru cetățeni și rezidenți, mai puțin pentru turiști, destul de confortabilă, iar faptul că este atât de aproape de Londra, Paris și Amsterdam, oferă un avantaj, adică nu ești prea departe de lumea dezlănțuită sau de lumea globală. Acel „c’est en Belge, est en con” este mai mult o invidie, decât o răutate spusă de vecinii francezi. Fie spus cei mai mulți expatriați din Belgia sunt francezi. Expresia ar trebui mai degrabă citită: c’est belge, c’est bon.
Am vrut să plec din Bruxelles de mai multe ori, în special la Londra, unde am cam fost mereu cu măcar jumătate de picior. Structura și natura orașului Bruxelles, face ca acesta să fie un oraș maxim de potrivit pentru un tânăr și un bătrân. La tinerețe înveți să te organizezi și să te raportezi și la alții într-o societate unde toată lumea își drămuiește timpul, iar la bătrânețe un oraș cu care ești deja învățat. (Răzvan Hoinaru)
La începutul șederii mele în Belgia știau belgienii despre români tot atâtea lucruri câte știam și noi despre ei în timpul comunismului. Când mă întrebau dacă facem brad de Crăciun, îmi venea să-i întreb dacă Leopold al II-a a văzut vreodată Africa. Neîncrederea în români izvora, pe lângă prejudiciile aduse de confrați căilor ferate belgiene, și din faptul că nu ne cunoșteau, după cum ei înșiși spun: ce nu cunoaștem nu putem iubi. La televizor auzeai de România doar când era ceva legat de sărăcie, copii orfani și hoți de fier vechi. Despre copiii orfani nu știam noi, românii, câte știau belgienii. Aveam să constat dureros acest lucru abia în 2015 când, în calitate de traducător am realizat subtitrarea în limba neerlandeză a unui episod dedicat României din serialul documentar „Mici eroi“ (Kleine helden) realizat de jurnalistul flamand Rudy Vranckx. Primele imagini șocante din orfelinatele românești, primii copii orfani, subnutriți, cu ochi mari cât prunele Agen, le-am văzut la Televiziunea Flamandă. Am tremurat de durere pe scaun cu ochii înroșiți de lacrimi – povestea de pe ecran era despre poporul meu, despre noi, românii! (Nicoleta Beraru)
Eu am cunoscut o mică parte din comunitatea românilor din Belgia în urmă accidentul de la Colectiv, când am fost transferată în Spitalul Militar Reine Astrid. Cum prima lună acolo am fost la terapie intensivă, în comă, cele mai multe lucruri le știu de la mama mea. Îmi spunea mereu cine a venit în vizită, deși eu vedeam maxim ochii, în spatele costumului și măștii purtate pentru a mă proteja.
Tot mama mea mi-a povestit despre cum comunitatea de români din Belgia s-a mobilizat extraordinar și au fost alături de ei, părinții și aparținătorii noștri, și de noi, cei internați în spital.
După 5 ani de când am avut primele contacte cu români din Belgia, am rămas cu amintiri plăcute (deși din cea mai grea perioadă a vieții mele) cu prietenii frumoase și oameni dragi pe care îmi doresc să îi revăd ori de câte ori va fi posibil. Și datorită comunității de români din Belgia, acesta este a doua mea țară, care m-a adoptat și m-a reparat, după ce România a dat cu mine de pământ.
Rămâneți buni și frumoși și bucurați-vă de tot ce vă oferă viața! (Adina Apostol)
“Am mai descoperit că românii din Belgia se împart în două categorii care, de regulă, nu prea interacționează între ele, nici pe diferitele rețele de socializare, nici în viața reală: angajații de la Instituțiile Europene și cei ce lucrează în afara acestor instituții. Pe de alta parte, cei veniți cu joburi la instituții nici nu s-au lovit vreodată de nevoile de integrare, de dificultatea de a învăța 1 sau 2 limbi străine odată ajunși în Belgia sau de necesitatea de a presta un job sub nivelul de pregătire din țară până la recunoașterea sau echivalarea studiilor.
Românii aflați la polul opus, cei ce s-au lovit mult timp de interdicția de a lucra în Belgia dacă nu aveau un permis de muncă (până în 2014), au fost nevoiți, în mare majoritate, să aleagă statutul de independent (să își facă o firmă) că să poată lucra legal. Asta explică numărul atât de mare de independenți români. Apoi, necunoașterea limbii flamande și chiar a francezei este un alt impediment în găsirea rapidă a unui loc de muncă. Să nu uităm că Belgia este un stat naționalist ce întotdeauna își va proteja și pune pe primul loc proprii cetățeni, în defavoarea unui imigrant, chiar dacă acesta din urmă este mai bine pregătit profesional”. (Natalia Florea)
“Comunitatea de români din Belgia este mare, dar asta am punctat deja. Ceea ce este încă nescris cu punct și virgulă este faptul că românii ar putea să facă mai mult, atât aici, cât și în orice altă țară de pe glob. Suntem apreciați, suntem cinstiți și muncitori și suntem perfecționiști. Ce ne oprește oare să dăm asta mai departe și altor națiuni? Să ne unim și să formăm o forță și o putere reală de influență. Un vis al meu ce-mi vine în minte acum este de fapt o aspirație a mea ce se va transforma într-o propunere activă imediat ce o voi așterne aici. Cred cu tărie că un prim pas prin care românii ar putea deveni o forță de influență ar putea fi prin formarea de sindicate specializate pe domenii de activitate, aici în ceea ce numim străinătate. Grupuri de oameni organizate pe bresle care să se implice activ în dezvoltare și care să dea mai departe cultura pe care ei o împărtășesc. Să aspire, să muncească și să înfăptuiască. Să schimbe lumea și să își pună amprenta pe o cultură care nu demult le era poate străină. Românii sunt putere și ambiție, sunt dovada că pentru a pune bazele unui lucru măreț nu ai nevoie de nimic mai mult decât de o dorință care să te trezească noaptea din somn. Puterea de muncă vine de la sine, iar exemplele sunt cu sutele”. (Cristinel Axinte)
Cunosc foarte mulți artiști, profesori, ingineri, economiști sau juriști care sunt foarte cunoscuți în rândul comunității și care visează să rămână aici. Cunosc și oameni care nu au decât dorința de a face bani, aici, și așteaptă cu nerăbdare ziua în care se vor întoarce, acasă, în România. Indiferent de categorie, ne unesc, pe toți, aceleași doruri de meleagurile natale, de familia noastră lăsată Acasă, pentru că oriunde am fi și pentru oricât timp am rămâne, pentru noi, Acasă este tot România. Ne cumpărăm case aici pentru copiii noștri, ne cumpărăm case în România pentru momentul când vom ieși la pensie sau nu ne cumpărăm nimic, oricum, Casa noastră indeniabilă rămâne România. Nu am avut ghinionul de a întâlni oameni răi, meschini, dar asta nu înseamnă că nu există. Probabil că fiecare nație își are, fără îndoială, propriile sale „uscături”. Nici noi, românii, nu suntem perfecți, dar în imperfecțiunea noastră suntem umani și o recunoaștem. E o calitate de apreciat”. (Mirela Niță Sandu)
Am menționat mai sus multitudinea de reguli care guvernează societatea. Uneori, pot fi enervante, alteori – amuzante. De exemplu, m-a amuzat să văd într-o zi, pe ușa toaletei de la serviciu, o pagină cu trei instrucțiuni: să nu te urci cu picioarele pe vas, să lași toaleta curată pentru următorul utilizator și să nu uiți să te speli pe mâini. Colega de la secretariat mi-a spus că sunt mai mult pentru vizitatori, dar, după acești ani în Belgia, eu aș crede mai degrabă că este felul belgian de a educa: oricât de mult s-ar subînțelege, regulile tot sunt reamintite continuu, pentru toată lumea, fără a arăta cu degetul pe cineva anume. Întotdeauna mi s-a părut că flamanzii au un fel special de a ocoli critica directă, care te-ar putea face să te simți incomod. Au, însă, grijă să îți sugereze moduri de îmbunătățire a situației. La începuturile mele în Belgia, presupun că obiceiul meu de a spune direct, fără ocolișuri, ceea ce gândesc mi-a creat o reputație, nemeritată sau bine-meritată – depinzând de observator, de om cu păreri contondente. Între timp s-au mai obișnuit cu mine, la fel cum și eu m-am obișnuit să îmi modulez reacțiile pentru a mă integra în abordarea generală”. ( Marian-Daniel Iordache)
“Când te muți dintr-un oraș în altul, chiar și în propria ta țară, îți e greu. Schimbi nu doar ceva „mare” (jobul, familia), dar și lucrurile mici: mobilele, salteaua pe care dormi, obiceiurile dimineața, magazinul de la colțul străzii, etc., dar măcar tu și ceilalți vorbiți aceeași limba, în aceeași țară. Știi cumva la ce să te aștepți. Când schimbi țara, poate ai norocul să ai deja o parte a familiei sau niște prieteni acolo, dar la fel de bine te poți regăsi și singur. Inițial, te poți simți pierdut, neînțeles, poate chiar respins. Dezrădăcinat și fără repere. Și suferi.
Instinctiv ai tinde să stai doar printre „ai tăi”, însă dacă zăbovești prea mult în coconul de siguranță și securitate, pierzi și te îndepărtezi tot mai mult de tot ce este în afara lui. Afară, te așteaptă o lume nouă de descoperit! Se spune: „Niciodată să nu lași o criză să se piardă!” Durează până te obișnuiești cu oamenii, cu obiceiurile lor, cu ritmul vieții. E nevoie de multă deschidere și dorință/ capacitate de adaptare. Înveți atât de multe lucruri despre tine, în primul rând. Adaptarea începe în momentul în care începi să le vorbești limba/limbile, chiar dacă „stricat” la început. Aici ești apreciat prin ceea ce știi să faci, așa că dacă ai ocazia să demonstrezi ceea ce știi și mai vrei și să înveți, ai mai multe șanse de integrare”. (Carmen Solomie)
“Emigrarea este o bătălie a sufletului. O luptă pentru identitate și regăsire. Când am lucrat la cartea “Ultimii emigranți, primii europeni” am concluzionat că și românii, ca alți emigranți, duc o perioadă de doliu după cei lăsați în urmă, care poate să dureze până la 10 ani. O perioadă plină de căutări identitare cauzate de dezrădăcinare și durerea despărțirii”. (Codruța Filip)
“Un alt lucru pe care îl rememorez cu plăcere: orice belgian am întâlnit vreodată în acei ani, care fusese măcar odată în România, era iremediabil îndrăgostit de țara noastră, respecta românii și se bucura să schimbăm impresii despre țară și cetățenii ei. Fără excepție. Mulți ajunseseră în România, mai ales în ultimul deceniu, grație interacțiunii în Belgia cu unii dintre voi: i-ați făcut suficient de curioși pentru a încerca și rezultatul a fost noi și noi prieteni ai României, între belgieni”. (Olivia Toderean)
Natalia Florea
