Autor: Simona Gânj
Ziua însorită stătea așezată cuminte în zăngănit plăcut de cești cu cafea și în arome încă somnoroase. O carte răsucită de pe o pagină pe alta, vânzoleala neobosită a copiilor, sunt lucruri firești ale duminicii. Fără vreun plan prealabil, ne-am hotărât să nu rămânem în casă. Sau mai bine zis i-am hotărât eu pe toți.
Deși copiilor noștri tare le mai place leneveala și acel dolce far niente al sfârșitului de săptămână mult așteptat de ei, nu m-am lăsat înduioșată. Aveam de ceva timp dorința de a merge acolo. Văzusem poze care îmi plăcuseră tare mult, așa că decisă, am pus degetul pe harta imaginară a minții indicând Abbaye de Villers (situată la 40-45 de minute de Bruxelles, în Brabantul Valon).
Drumul până acolo mi-a fost el însuși deja o bucurie, fiind străjuit și cufundat de vara primăvară de aici, în alai dens de margarete jucăușe și de maci portocalii, tare fuduli printre ele.
După ce am găsit un loc de parcare, am achiziționat biletele de intrare (pentru copii sub 6 ani este gratuit) și cu Blitz în lesă, accesul câinilor fiind permis, am pătruns spre ceea ce eu de acasă le spusesem copiilor mei că ar fi ruinele templului din Cartea Junglei. Tertipuri de mamă. Numai așa i-am putut scoate pe ușă.
Abația sau mai bine zis rămășița ei, este așezată într-o depresiune domoală, înconjurată din toate părțile de păduri și de coline înverzite, pline de culoare și de vegetație. Liniștea se sparge din când în când mai brutal în zgomotul trenurilor care trec prin spatele așezământului.
Zidurilor din cărămidă roșie, semețe și înalte, li se asortează așa de bine albastrul intens al cerului și verdele infinit al ierbii, încât, odată intrat printre ele, printre ruine, rămâi multă vreme mut și copleșit de grandoarea păstrată încă în arcuirea lor spre cer. Cu mine așa a fost.
Totul a început se pare, undeva departe de noi în timp, în anul 1146, când un număr mic de călugări francezi, vreo 17, s-au așezat aici la invitația unui cavaler și a mamei lui. Au început construcția unui mare așezământ religios catolic în stil arhitectural roman. Apoi, de-a lungul anilor, impresionantul edificiu a fost redesenat de alte influențe arhitecturale, în stil renascentist, gotic, neo-clasic. A suportat de-a lungul sutelor de ani, căderi și demolări repetate apoi câteva perioade de aur în ceea ce privește avântul de reconsolidare și de reconstruire a zidurilor.
Vizita noastră s-a încheiat după ore de cutreierat, pe un deal înalt care oferă o vedere largă și frumoasă asupra ruinelor și de unde, spune legenda, ar fi început totul când un călugăr pe nume Saint Bernard și-ar fi înfipt bastonul în pământ și ar fi hotărât în felul acesta și de la altitudine locul de construcție definitiv al lăcașului.. Aici se găsesc astăzi ruinele unei capele mici ce îi poartă numele ca un omagiu de aducere aminte a acelor vremuri firave de început.
Am cutreierat și am pășit cu emoție, cu evlavie, cu bucurie, cu lumină în suflet, ne-am răcorit pașii în ceea ce odinioară era biserica cu altarul și acum doar zidurile înalte mai povestesc azi despre un atunci de demult.
E un sentiment aparte să stai în interiorul bisericii și să privești prin tavanul ei direct cerul, prin ceea ce i-au fost ferestre, vitralii, din care a rămas doar conturul lor. Ploile ce curg pe ziduri, plantele agățătoare ce le urcă, unele chiar înflorite ducând în ele nouă sau poate și mai multe vieți, poartă în stropi și în petale, vremuri de atunci.
Să fiți pregătiți de multe ore de plimbare, fiecare încăpere cu ceea ce adăpostea ea odată, sacristie, biserică, bibliotecă, sală de mese, pivniță și crame, casă de oaspeți, o mică închisoare pentru călugării ce comiteau delicte minore, grajduri, anexe pentru căruțași, o veți parcurge de mai multe ori.
De jur împrejur au fost amenajate spații de reculegere și meditație, grădini cu plante medicinale, cu trandafiri rari, cu fântâni arteziene și bazine în care se zbenguie peștișori colorați.
Totul este acum bine îngrijit dar rămâne sălbatic oarecum, exercitând un miraj fantastic, aproape ireal asupra retinei.
Copiii ne-au fost extrem de avizi de explorare și de descoperire, noi ne-am găsit răgazul de a ne bucura.
Dacă aș fi pictor mi-ar plăcea să surprind în tușe toate acele umbre de lumini ce dansează prin arcade desenate duios, prin vitralii cu privirea oarbă și goală acum dar plină de albastrul infinit, semnul dinivității. Aș desena conturul firelor de plante și flori care își trăiesc și colorează viața pe ziduri vechi de mai bine de 900 de ani de parcă și-ar fi mutat complet stilul de viață de pe pământ la înălțime.
Dacă aș fi pictor aș fi prins cu siguranță într-un portret, un bărbat, care sprijinit de un copac, citea în bătaia soarelui o poveste numai de el știută. Locul acesta emană și romantism. O spun clar perechile de îndrăgostiți ce trimit prin sărutul lor furișat un semn că iubirea nu moare. Apoi răgaz. O spun clar persoanele mai în vârstă ce cutreieră locul cu pașii atent măsurați. Comuniune cu natura. Întâlnire cu credința într-o formă diferită. Regăsirea sinelui. Dăinuire peste ani. Întoarcere în timp. Exercițiu de imaginație. Sinceritate.
E mult frumos și sublim în lume spun eu, voi îmi veți spune că e suferința timpului și a întâmplărilor nefaste din istorie cuibărite în aceste ruine. Eu vă voi spune că acestea au farmec și atemporalitatea le sporește cu fiecare suflet vizitator care le trece pragul.
Ruine cu viață, așa le-am botezat eu, așa am simțit eu.
