… și totuși?

Mergem la vot, mereu și mereu cu speranța că va fi “mai bine”, un bine greu de definit, un bine relativ în funcție de năzuințele fiecăruia dintre noi. Noi, cei care îi votăm pe “ei”, sperând că vor face “ceva”. Un cerc vicios, o așteptare eternă ca “ei”, alții, să facă acel “ceva”.

Unii nu mai speră și nu mai merg. Pur și simplu nu mai cred în “ei” sau nu mai cred că acel “ceva” este realizabil. E o decizie individuală de a îi lăsa pe alții să aleagă. Oare e corect? Unii zic că nu și au decis ca votul sa fie obligatoriu.

Ajunși în cabina de vot, în fața foii cu chenare, nume și sigle avem trei opțiuni:

➢ Să votăm ce-am mai votat. O dovadă și o confirmare că ne-a fost și ne este bine cu “ei”.
➢ Să riscăm și să-i votăm pe alții, având în suflet și în minte acea speranță de “mai bine”.
➢ Să anulăm buletinul de vot, o formă de protest elegantă față de “ei”, față de toți și față de “mai binele” deja oferit sau promis.

Trece votul, unii vor fi aleși, iar noi ne vom întoarce la viața noastră de zi cu zi. Ne vom mai intersecta cu “ei” când vom citi prin presă scandalurile în care sunt implicați și, foarte rar, în mod excepțional, cu unii dintre “ei” când își vor aduce aminte de noi și poate ne vor oferi “ceva”.

Cu siguranță însă peste 3 ani și 11 luni vom vedea iarăși înșiruirea de figuri mai vesele sau mai triste, unele cu gura mare cat un megafon, altele mai tăcute, portrete pe bannere sau afișe de diferite culori oferindu-ne din nou “mai binele”…

Dar, cine știe, poate peste patru ani vom ieși din cercul vicios și vom decide ca noi sa fim “ei”. Până atunci, sa fim sănătoși! Și noi, și “ei”, și unii și alții!